Caracterul nociv al laptelui, expertiza unui medic

MENTIUNI ISTORICE PRIVIND INTOLERANTA LA LACTOZA

La un moment dat al evolutiei, cca 5000 ani in urma, anumite populatii ( care plecand din Mediul Orient se mutasera in Europa) au inceput sa consume lapte de animale si derivate. Adaptarea la consumul laptelui nu a fost doar la nivel cultural ci se intampla chiar si la nivel biologic, in practica verificandu-se o puternica selectie pentru toleranta la lactoza.
Toleranta adultului la lactoza intre nord europeni a crescut de la 5% la 70% in acesti 5000 de ani. ( cca 250 generatii).

Toate mamiferele, inclusiv omul, la inceput erau programate sa piarda la putin timp dupa intarcare, capacitatea de a digera lactoza. Adultul acestor specii nu mai produce enzima lactaza. Trecerea spre toleranta la lactoza este pentru noi o marturie istorica solida relativa la introducerea laptelui animal in alimentatia umana la anumite grupuri din populatia mondiala.

La inceput era “Homo”, ce traia in Africa (sau poate si in alte arii asiatice, dar oricum in fasia ecuatoriala) evoluand pana la a deveni “Sapiens”, alimentandu-se cu fructe, radacini, frunze si flori. Chiar cu mici insecte si cateodata cu oua de pasari si reptile care faceau parte din prada sa. Una din primele schimbari in alimentatia umana a fost momentul in care am inceput sa fim “carnivori oportunisti”.

Focul, chiar daca fusese descoperit cu mult inainte, a inceput sa fie raspandit cam cu 120.000 ani in urma, si de atunci Homo Sapiens putea sa-si friga resturi de carcase. “Umanoizii” aveau acces la o carcasa si culegeau resturile dupa ce, cea mai mare parte a altor carnivori oportunisi sfartecau si mancau cam toata prada abandonand carcasele. Maduva oaselor si creierul erau partea principala ramasa, daca nu chiar singura. Arcul si sagetile aparura abia de prin anii 20.000 -I.C .

Un consum raspandit de peste si produse de mare s-a raspandit incepand cam cu anul 20.000 I.C.
Cam prin 17.000 IC, incepusera sa fie recoltate cerealele salbatice, intre care graul si orzul, care erau macinate si transformate in faina, lucru evidentiat de descoperirile arheologice ale uneltelor folosite (unde in prezent se afla Israelul). Pe la 13.000 IC, descendentii acestor populatii se ocupau in mod predominant si intens cu recoltarea acestor cereale salbatice, astfel ca mai lipsea doar o treapta pana la dezvoltarea agriculturii.

Tranzitia la agricultura fusese necesara ca rezultat al treptatei cresteri a populatiei. Procentul de produse derivate din plante era de 90 % contra 10% a celor animale.
Dintr-o specie de vanatori - culegatorii devenira agricultori~pastori si incepand sa consume lapte de animale domestice, se initia procesul de adaptare genetica privind toleranta la lactoza.
In prezent capacitatea adultului de a produce lactaza caracterizeaza in principal acele grupuri de populatie descendente ale primelor grupuri de oameni care au crescut animale “de curte” ce produceau lapte, adica europenii, in particular populatiile din Europa de Nord si emigrantii din aceste grupuri spre alte natiuni.

Carenta in lactaza au azi circa 20% din albii din America, 90-100 % din asiatici, 75 % din afro-americani, 80% din indigenii din America si 50 % din hispanicii din lume.
Acum, ca sa se poata spune ca a bea laptele de animal este complet sanatos, doar pentru ca 30 % din populatia mondiala este toleranta la lactoza, ramane inca de vazut.
Foarte adesea, prezenta sau absenta enzimei lactaza a fost prezentata ca unic mod de a privi aceasta chestiune, privind consumul de lapte la adulti.

Dar, este acesta singurul factor implicat in adaptarea organismului? Stim ca natura predispune la formarea enzimei renina in stomacurile copiilor mici, ea fiind principala enzima care ajuta la digerarea laptelui. Atunci, de ce stomacurile adultilor (la toate mamiferele) nu o mai produc? Acesta este un exemplu pentru a demonstra ca alte schimbari genetice sunt necesare pentru a ne adapta la consumul de lapte ( in afara de adaptarea care s-a realizat pentru lactaza).
Chiar si cand, in urma unei schimbari importante in alimentatie, a intervenit o adaptare partiala sau totala a organismului, nu putem exclude ca aceasta nu comporta inca un pret de platit .

Acesta este cazul, de exemplu, a trecerii in neolitic la agricultura, acum 15.000 de ani in urma, si care datorita consumului marit de alimente cu amidon, au inceput sa apara cariile dentare iar susceptibilitatea la anumite boli acute si degenerative a crescut in mod dramatic.
In acest punct ar fi oportun sa urmarim putin istoria “moderna” umana privind introducerea in alimentatie a laptelui de vaca, capra, etc. , pas cu pas in diverse parti ale lumii.
EUROPA

Nu trecu mult timp de la trecerea la agricultura a civilizatiei Mesopotamice, cand se incepu domesticirea si cresterea anumitor animale ( intre mileniul 3 si 4 inainte de Hristos). Sunt dovezi scrise ce vorbesc despre laptele de camile si de capre, dar majoritatea consumului de lapte apartinea doar proprietarilor de animale, nomazi si pastori.

Scriitori ai antichitatii fac referiri la arta producerii de branzeturi. De fiecare data cand productia de lapte incepea, producerea de branzeturi o urma imediat, deoarece era una din metodele, impreuna cu productia de unt, de a conserva laptele care era un produs atat de perisabil .
Homer, 1184 IC, face referiri la branza produsa in pesterele din muntii Greciei, din lapte de oaie si capra. Varrone, in 127 IC, nota diferenta de digerabilitate la diversele tipuri de branzeturi, facute in diverse locuri. Hipocrat afirma in anul 377 IC :” Pentru fiecare in parte este benefic laptele propriei specii, dar cel ce apartine altor specii este daunator” . El mai observa ca laptele de animal putea sa dea simtome acute gastrice si urticarie.

Aceeasi opinie o are ( doua mii de ani mai tarziu) si dr. Clark din Dublin ( “Human Milk” – in Transactions of the Royal Irish Academy, 1786) care scrie impotriva folosirii laptelui animal la copii cat si la adulti.

Productia de lapte de vaca, ca sursa importanta de venit pentru tarani, este o situatie la care s-a ajuns in Europa abia dupa Evul Mediu. Pana atunci, laptele de capra si oaie era preferat atat deoarece era ceva mai usor de digerat cat si pentru ca laptele de vaca era mai greu de obtinut deoarece nu puteau sa-i lipseasca pe vitei in totalitate de laptele matern.

In Evul mediu, productia de lapte in Europa centrala si de est era adesea restransa doar la zonele montane. Arta productiei de branzeturi era transmisa si imbunatatita de la o generatie la alta. In acest mod a aparut tipicul “Cheddar” , branza produsa in regiunile din Nordul Europei, cu scopul de a conserva laptele pe timp de iarna. Incet, incet campiile din Europa incepura sa se mareasca si sa fie disponibile pentru animalele domestice, asa incat productia de lapte crescu, si cu ea si cea a branzeturilor care se diversifica.