In 1943, Stamatis Moraitis, un veteran de razboi de origine greaca, din Ikaria, Grecia, ajunge in SUA pentru tratarea unei rani de razboi la brat. Se indragosteste, se casatoreste cu o americanca de origine greaca si devine fericitul parinte a trei copii. Isi cumpara o casa cu trei camere si un Chevrolet de vis.
Stamatis ajunge sa traiasca Visul American. Totul pare rupt dintr-un film de Hollywood pana in 1976. Atunci Stamatis incepe sa simta ca isi pierde usor respiratia la cele mai mici eforturi - cand munceste fizic sau urca scarile. In cele din urma consulta un medic, care ii da diagnosticul de cancer terminal la plamani si o speranta de viata de doar cateva luni. Dupa cum era de asteptat, medicul il incurajeaza sa inceapa de urgenta chimioterapia, fiind singura sansa de supravietuire.
Inca neconvins ca e un "mort viu" Stamatis mai consulta inca noua medici. Toti ii spun exact acelasi lucru. Are cancer la plamani si mai are cam noua luni de viata. Cu totii ii recomanda de urgenta o chimioterapie agresiva. Dupa vizita la cei zece medici, Stamatis este, in cele din urma, convins ca va muri.
Insa refuza chimioterapia. Dupa ce face niste calcule si ajunge la concluzia ca va fi mai ieftin sa moara in orasul sau natal, decide sa se intoarca in orasul in care se nascuse, Ikaria, Grecia, ca sa poata muri in liniste. Acolo avea sa-si petreaca ultimele zile cu familia si vechii sai prieteni. Insa povestea abia acum incepe sa devina interesanta – remarcabila chiar.
“Numele de Ikaria vine de la Icar, care, conform mitologiei grecesti, a fost fiul lui Daedalus, un iscusit mestesugar, si care a evadat din inchisoarea in care fusese aruncat de regele Minos din Creta, zburand cu ajutorul unor aripi fabricate de tatal sau. Insa, ignorand sfatul tatalui sau de a nu zbura aproape de soare, Icar s-a apropiat si a cazut, gasindu-si astfel moartea pe insula.” [3]
“Moraitis si Elpiniki [sotia sa] s-au mutat cu parintii acestuia, intr-o casa micuta, cu tencuiala alba, in apropierea unei culturi de vita de vie, langa Evdilos, in nordul Ikariei.” [1]
Desigur ca dupa intoarcerea acasa se simtea fericit sa-si revada rudele, dar si deprimat si neputincios din cauza bolii sale. Obisnuia sa doarma mai tot timpul, iar mama si sotia sa erau cele care il ingrijeau. Cu timpul, insa, a observat ca senzatia de neputinta incepe sa scada si este inlocuita cu o dorinta arzatoare de a trai. Incepe sa petreaca tot mai mult din pretiosul timp ramas cu prietenii.
“Isi redescopera credinta. In fiecare duminica mergea la o bisericuta greco-ortodoxa de pe varful unui deal, unde bunicul sau fusese candva preot. Cand prietenii sai din copilarie au auzit ca s-a intors, au inceput sa-l viziteze in fiecare zi. Vorbeau ore in sir, obicei insotit de regula si de 1-2 sticle de vin de productie locala. Daca tot mor, macar sa mor fericit, se gandea.” [1]
Insa, ceva de-a dreptul miraculos incepe sa se intample. Stamatis se simte tot mai mult asa cum se simtea pe vremuri, cand era sanatos si in putere. La un moment dat i-a venit ideea sa-si faca o gradina, chiar daca nu avea sa se bucure de roadele acesteia.
Gradinaritul s-a dovedit a fi extrem de terapeutic si l-a facut sa aibe contact in mod constant si productiv cu soarele, aerul curat si briza marii. Proiectul gradinii devenise scopul vietii sale. In fiecare dimineata se trezea si incepea sa lucreze in noua sa gradina. De fapt, majoritatea timpului si-l petrecea acolo. Sotia si mama sa ii pregateau mancare cu ierburile si plantele proaspete din gradina sa. Trecusera deja sase luni si el era inca in viata.
“… Stamatis a trait sa isi si culeaga roadele gradinii si, incurajat, s-a apucat de via familiei. Deja deprins cu rutina vietii pe insula, dimineata se trezea dupa bunul plac, lucra in vie pana dupa pranz, isi lua pranzul si dormea bine dupa amiaza. Seara facea o plimbare pana la taverna din zona, unde juca domino pana noaptea tarziu.
Si asa au trecut cativa ani. Sanatatea lui continua sa se imbunatateasca. A extins cu cateva camere casa parinteasca, pentru copiii sai care veneau sa-l viziteze. Si a facut via sa prospere, pana a ajuns sa obtina aproape 1800 litri de vin pe an.” [1]
Odata cu anii si sanatatea lui Stamatis a continuat sa se imbunatateasca. Dupa treizeci de ani de la momentul diagnosticului, a inteles ca nu ii era sortit sa moara de cancer. La varsta de 97 de ani, Stamatis si-a luat inima in dinti si a mers la un consult medical, pentru a i se confirma daca mai are sau nu cancer. Vroia sa stie ce i se intamplase si de ce nu murise.
Medicii i-au facut analize amanuntite si au verificat istoricul sau medical. Nu numai ca i-au confirmat ca nu mai avea nici urma de cancer in corp, dar a aflat intre timp si ca toti medicii, care ii prezisesera ca va muri in noua luni daca nu face chimioterapie, murisera - toti! In tot acest timp, Stamatis ajunsese la varsta de 102 ani, iar cand, in cele din urma a murit, nu a fost de cancer!
“Ierburile aromatice ocupa un loc special in cultura locala, atat ca aliment cat si ca leac popular. Ceaiul de salvie cu miere era “antibioticul nostru in copilarie,” dupa cum spunea prietenul meu Yiorgos Stenos, 84 de ani. Ikarienii inca il beau la primele simptome de raceala, la fel cum folosesc si oregano pentru stomac, musetel pentru insomnii si multe altele. Multe astfel de infuzii sunt diuretice usoare si amelioreaza hipertensiunea, unul din posibilele motive pentru care putini localnici suufera de boli cardiace.” (2)
Morala povestirii este una simpla, dar profunda: alimentele intregi, de sezon, preparate cu iubire, pot fi remedii puternice; reconectarea la forta vitala a mamei natura poate reaprinde dorinta de viata, pentru ca gasirea unui scop in viata este important pentru vindecare. Iar in ultimul rand, dar nu mai putin important, este si timpul de calitate petrecut cu cei apropiati, esential pentru un bolnav si pentru refacere. Toate acestea pot transforma o minte deprimata si o pot face sa revina la stadiul de inocenta, recunoastere si uimire fata de misterul pe care il numim viata. In definitiv, adevarata vindecare vine din suflet.
Trebuie mentionat ca insula greceasca Ikaria este un fel de Mecca a longevitatii. Insula este renumita pentru produsele bogate, cultivate local, pregatite in mod traditional in functie de sezon, ritmul de viata lent si linistit, frumusetea pitoreasca si locuitorii sanatosi si longevivi, multi dintre acestia centenari. De altfel, in Ikaria rareori sunt cazuri de deces ca urmare a unei boli de inima sau cancer.
“Izolarea Ikariei au facut din aceasta insula un adevarat testament viu al dietei mediteraneene in cel mai holistic sens, unde mancarea proaspata, de sezon, gatita in casa si viata bogata de comunitate se impletesc intr-un mod ce sustine fizic si emotional starea de sanatate, relatiile interumane si mediul inconjurator.
Multi Ikarieni traiesc mult si bine, au rate mai scazute de cancer si boli cardiace in comparatie cu oamenii din occident, iar boli ca dementa sau depresie nu prea exista. Aici oamenii beau vin, se bucura de dragoste, plimbari, gradinarit si socializeaza pana la varste inaintate. Aici oamenii au de 10 ori mai multe sanse sa traiasca pana la 90 sau 100 de ani decat americanii, o statistica ce se aplica in mod egal atat barbatilor cat si femeilor.”
Rapoarte recente arata ca si in prezent viata in Ikaria este la fel de idilica si reputatia de “loc in care oamenii au uitat sa moara” este inca valabila.
Surse utilizate pentru acest artricol:
[1] http://www.nytimes.com/2012/10/28/magazine/the-island-where-people-forget-to-die.html?pagewanted%3Dall
[2] http://www.huffingtonpost.com/diane-kochilas/ikaria-the-mindful-medite_b_5920490.html
[3] http://www.island-ikaria.com/culture/ikarians.asp
http://www.healthyfoodstar.com/refused-go-chemotherapy-lived-102-years/
Sursa foto: http://www.nytimes.com/2012/10/28/magazine/the-island-where-people-forget-to-die.html?_r=0
http://www.realfarmacy.com/man-incurable-lung-cancer-turned-down-chemo-outlived-doctors-102/
Apropierea de Dumnezeu și de natură... este viață pentru suflet!