Scânteia de divinitate care se ascunde în fiecare dintre noi
Mesajul celor mai mulţi dintre înţelepţi, aşa cum ne-a parvenit el, conţine o invitaţie adresată fiecăruia dintre noi: aceea de a trece dincolo de lumea aparenţelor pentru a descoperi sensul profund al oricărei existenţe, anume respectul pentru viaţă, sub toate formele ei.
Mi se pare util să subliniez cât de actual şi urgent este acest mesaj acum, în zorii celui de-al treilea mileniu. Pentru că eu cred că partea cea mai maltratată şi deci cea mai ameninţată din fiecare fiinţă vie de pe această planetă nu este atât sensul, cât mai ales trăirea vieţii.
Numesc trăire a vieţii această calitate de a vibra în jubilare, această abundenţă vitală şi fremătătoare, această profunzime gravă, acest dinamism plin de forţă şi de putere care se află în fiecare în momentul conceperii sale şi pe care este de datoria noastră să-l întreţinem şi să-l amplificăm în ciclul unei existenţe. Această energie ale cărei particule eterne suntem ne leagă, înaintea noastră, de strămoşi mai îndepărtaţi sau mai apropiaţi, şi după noi de moştenitorii cărora le-o transmitem.
Ea circulă şi se propagă în şi prin viaţa de pe planeta Pământ sau se cristalizează, se coagulează când ritmul vieţii este încetinit, blocat, închistat, înfundat, atrofiat sau sterilizat, după cum mi se pare că este cazul din ce în ce mai des în felul nostru de a trăi, în practicile noastre de prădători, în goana din ce în ce mai nestăpânită spre funcţional şi virtual.
Ruptura cu simbolicul
Avem numeroase semne care ar trebui să ne alerteze în privinţa acestor ravagii. Viaţa este rănită, agresată de violenţele împotriva naturii, de felul în care ne hrănim şi locuim. Prin consumatorismul exagerat legat de divertismente, prin deşertificarea relaţională şi prin non-convieţuirea din marile metropole; prin sărăcia şi sărăcirea emoţională şi afectivă a unui număr din ce în ce mai mare de bărbaţi, femei şi copii, prin violenţele fizice, materiale şi morale care apasă asupra a peste 80% dintre oameni, în sfârşit, printr-un fenomen mai puţin vizibil şi totodată mai subtil: ruptura noastră cu simbolicul.
Într-o primă fază recuperat de marile religii, acesta este astăzi golit de toată seva sa creatoare de către companiile multinaţionale fără scrupule, care ni-l propun (ni-l impun, ar trebui să spun) sub forma unor surogate insipide. Cei care au văzut Şapte ani în Tibet, filmul lui Jean-Jacques Annaud, au remarcat fără îndoială ca şi mine această scenă: călugării au pregătit o mandala cu ocazia sosirii misiunii chineze care avea să fie primită de tânărul Dalai-Lama.
Ei asistă la distrugerea acestei creaţii pe care o văd călcată în picioare, sfărâmată, aruncată cu dispreţ, ca un obiect inutil şi lipsit de valoare, de către generalul însărcinat cu misiunea. Îmi imaginez că fiecare spectator s-a simţit atins, rănit, poate chiar murdărit de acest gest, fără a şti prea bine ce era rănit sau murdărit în el.
Lumea modernă este plină de fetişuri, de fleacuri şi bagatele, de obiecte ritualizate care ne sunt prezentate ca purtătoare de puteri sau de mesaje la adresa divinităţii de care sunt legate. Aceste obiecte, legate de cultura de apropriere şi recuperare care a devenit cultura noastră, ţin mai mult de registrul lui a face decât de cel al lui a fi. Funcţia simbolică, vitală pentru aspiraţia noastră la o relaţie cu divinitatea, mi se pare din ce în ce mai absentă din viaţa noastră. Ea este obiectul unei grave omisiuni şi al unei necunoaşteri regretabile din educaţia actuală.
Trăirea vieţii
Dacă iau ca exemplu ritualurile de trecere şi de iniţiere care există în toate culturile de la începuturile umanităţii, observ că ele nu mai sunt practicate sau, când este cazul, sunt deturnate de la semnificaţia lor iniţială. Dispariţia lor va deschide calea unor somatizări şi unor crize grave, sunt sigur de acest lucru. Câte boli nu sunt echivalentul metaforic al absenţei simbolicului din viaţa unui copil, mai ales din viaţa unui adolescent sau adult, în relaţia rănită pe care o are cu universul!
Prin prisma acestor fenomene, unii dintre noi vor simţi mai mult sau mai puţin clar că trăirea vieţii se deteriorează pe zi ce trece mai mult, că suntem pe cale să ne pierdem vitalitatea. Voi spune acum ceva ce poate părea un paradox: mi se pare că există şi palpită mai puţină viaţă adevărată în cele cinci miliarde opt sute de milioane de fiinţe umane care populează astăzi planeta decât în cei un miliard şi jumătate de bărbaţi şi femei care locuiau aici acum numai 200 de ani.
Viaţa era cu siguranţă mai concentrată, mai intensă, chiar dacă condiţiile de viaţă erau mult mai dificile, chiar dacă durata de viaţă era de trei ori mai scurtă. Da, viaţa se epuizează şi se sterilizează când rădăcinile şi fundamentele ei esenţiale sunt prea tare maltratate şi rănite, când nu mai sunt hrănite şi udate.
Când Sâkyamuni, devenit Buddha, imediat după revelaţie, a anunţat ceea ce în budism a ajuns să se numească „cele patru adevăruri“, cred că prin ele propunea o adevărată etică de viaţă la care fiecare fiinţă umană de azi se poate raporta. Pentru că aceste principii fondatoare ale budismului se bazează, după părerea mea, pe un cuvânt-cheie: responsabilitate. Voi reaminti aici conţinutul lor:
Ce cale trebuie să urmăm pentru a descoperi realitatea unei boli sau a unei stări proaste?
Boala şi suferinţa există cu siguranţă, fiecare fiinţă le poate întâlni la diferite niveluri şi sub diferite forme, specifice fiecăreia. Dar avem posibilitatea să nu le cultivăm şi mai ales să nu le întreţinem în noi!
Ce drum să străbatem pentru a înţelege sensul suferinţei?
Suferinţa are întotdeauna o cauză, o origine legată de actele, de gândurile noastre, de modul nostru de viaţă şi mai ales de conflictele noastre interne.
Ce cale să traversăm pentru a accepta să ne vindecăm şi să renunţăm la suferinţă?
Pentru că suferinţa se poate sfârşi, dacă acceptăm să ne asumăm răspunderea cu privire la primele două enunţuri.
Pe ce drumuri să ne adâncim pentru a găsi căile de acces către înţelegerea unei vieţi axate pe ascultarea interdependenţei şi a compasiunii, pe sensibilitatea faţă de efemeritatea oricărui lucru?
Aici, căile şi drumurile sunt numeroase. Ţine de fiecare să le urmeze pe cele care îl vor duce cel mai aproape de propriul său adevăr. Înainte de a fi un om, poate nu e inutil să amintim că Buddha a fost copil. Într-o carte foarte puţin voluminoasă, am încercat să arăt ce mi s-a părut nemaipomenit de prolific în acest copil: capacitatea sa de a se responsabiliza în faţa evenimentelor şi a programării vieţii sale, definită şi trasată de părinţii săi, de mediul în care trăia şi de originile sale; de asemenea, capacitatea lui de a demistifica aparenţele şi modelele care i-au fost prezentate ca fiind realul.
Buddha, şi aceasta mi se pare de asemenea o atitudine exemplară, în întreaga lui viaţă nu a vorbit decât despre sine, despre căutările sale, despre experienţa şi despre practica sa. Şi chiar dacă budismul pare să avanseze ideea că nu există liber-arbitru şi că fiecare este oarecum supus determinismului karmei sale, eu simt, dimpotrivă, că invitaţia care ne este adresată prin copilăria acestui om vine să reconsidere orice existenţă ca un demers eliberator.
Buddha ne învaţă că libertatea nu ne este dată, ci este o cucerire, o construcţie permanentă în acel aici şi acum al ciclului nostru de viaţă şi că ea nu se atinge şi nu se cucereşte decât prin responsabilizare. Mi s-a părut important să discut despre această responsabilizare, posibilă pentru fiecare dintre noi, sub diferitele ei aspecte şi să o introduc în vieţile noastre. Ne revin în mod obligatoriu patru responsabilizări fundamentale, cred eu, dacă acceptăm să le înţelegem.
Citiţi mai mult în cartea scrisă de Jacques Salomé, Curajul de a fi tu însuţi. Arta de a comunica conştient, apărută la Curtea Veche Publishing.
