A fost odata un indragostit care suspina de ani de zile despartit fiind de aleasa inimii sale, si care se mistuia in focurile chinuitoare ale departarii. Dupa legea iubirii, inima lui nu mai stia ce-i rabdarea si trupul ii era epuizat de spiritul sau flamand de iubire; socotea viata fara ea o bataie de joc si timpul il mistuia fara rost. Cate zile petrecute in dorul dupa iubita lui, fara sa-si afle odihna; cate nopti nedormite tinjind dureros dupa ea; trupul ii era devastat de dor si rana din inima lui il transformase intr-un strigat de disperare. Ar fi dat o mie de vieti pentru o singura farima din cupa prezentei ei, dar asta nu ii folosea la nimic. Doctorii nu cunosteau nici un remediu pentru el, iar camarazii ii evitau compania; da, medicii nu au nici un leac pentru un indragostit bolnav de iubire, in afara de favoarea iubitei sale care sa-l elibereze.
In cele din urma, copacul dorului sau a rodit fructul disperarii si focul sperantei sale s-a facut scrum. Atunci, intr-o noapte a simtit ca nu mai poate trai, a iesit din casa si s-a indreptat spre piata. Dintr-o data, un paznic s-a luat dupa el. A rupt-o la fuga cu paznicul pe urmele lui; apoi alti paznici i s-au alaturat blocandu-i orice cale de trecere si hartuindu-l pana la epuizare. Si sarmanul de el plangea din toata inima si fugea de ici colo si gemea in sinea lui: "In mod cert, acest paznic este Izra'il, ingerul mortii care ma urmareste asa repede sau este un tiran care cauta sa-mi faca rau". Desi insangerat de sageata iubirii si cu inima mahnita de durere, picioarele inca il mai tineau. Tot fugind, a ajuns la marginea unui zid care imprejmuia o gradina, l-a escaladat cu o negraita durere pentru ca s-a dovedit a fi foarte inalt si ignorindu-si viata s-a aruncat jos in gradina.
Si acolo a zarit-o pe iubita lui cu o lampa in mana, cautandu-si inelul pe care-l pierduse. Cand indragostitul cu inima parasita de speranta a privit spre fermecatoarea lui iubita, a tras adanc aer in piept, si-a ridicat mainile in rugaciune si a strigat: ‘O, Doamne! Glorie paznicului sa-i dai si viata bogata si lunga. Pentru ca el a fost Gabriel, calauzindu-l pe acest nenorocit; sau a fost Israfil, aducand viata acestui sarman!’
Intr-adevar, vorbele lui au grait adevar, fiindca a descoperit aspecte tainice ale dreptatii in aparenta tiranie a paznicului si a zarit fete ale compasiunii ascunse in spatele valului. Din furie, gardianul l-a condus pe cel insetat in desertul iubirii spre oceanul iubitei sale si a iluminat noaptea intunecoasa a absentei cu lumina reuniunii. El a condus pe cel care era departe, in gradina apropierii, a calauzit un suflet suferind catre medicul inimii sale.
Acum, daca indragostitul ar fi putut intrezari ceea ce se va intampla, el l-ar fi binecuvantat pe paznic de la inceput, s-ar fi rugat pentru el si ar fi considerat tirania lui ca dreptate; insa, deoarece sfarsitul a fost ascuns pentru el, la inceput a gemut si s-a lamentat. Cei care calatoresc in gradina cunoasterii, pentru ca pot vedea sfirsitul in inceput, zaresc pace in razboi si prietenie in furie.
Asa este starea calatorilor in aceasta Vale[1]; dar oamenii Vailor de mai sus[2] pot vedea inceputul si sfarsitul ca una singura; chiar mai mult, ei nu vad nici inceputul, nici sfarsitul, nu se impiedica nici de 'primul', nici de 'ultimul' (Baha'u'llah, Cele Sapte Vai, 1975, p.14).
Sapte, se spune, sunt etapele care marcheaza calatoria drumetului de la locuinta de praf la caminul ceresc. Unii le-au numit Sapte Vai, altii Sapte Orase. Si ei spun ca pana ce calatorul nu renunta la ego si traverseaza aceste etape, nu va atinge oceanul apropierii si unitatii, nici nu va sorbi din vinul neasemuit (Baha'u'llah, Cele Sapte Vai, p.4).
Sursa:
Crisis as Opportunity in: Nossrat Peseschkian (1986), Oriental Stories as Tools in Psychotherapy, Merchant and the Parrot, Springer-Verlag, Berlin, p. 56, din: Baha'u'llah, Seven Valleys, p. 14