Copii vioi, parinti epuizati

(ViataVerdeViu) In sfarsit s-a facut seara, doamna F este fericita. Copiii ei dorm si se poate concentra asupra cartii pe care o citeste. Toata ziua s-a ocupat doar de copii si doar acum are timp pentru ea insasi. Se aseaza comod in fotoliu si ia cartea in mana. Nici n-a deschis prima pagina ca Sandra, fetita ei de doi ani striga: ”Mama, mama!” In graba doamna F, se duce in camera copiilor  pentru a vedea ce se intampla. Sandra, sta in picioare si plange. Motivul nu este vizibil. O ia pe Sandra in brate, o linisteste ii canta un cantec si se plimba cu ea prin camera. Imediat ce fetita s-a linistit, o culca in pat si astepta pana cand a adormit. Apoi, se intoarce in camera de zi pentru a-si citi cartea. N-au trecut nici 5 minute si Sandra plange din nou. Mama, se  scoala in graba si se duce din nou in camera pentru a o linisti. Nici nu se aseaza bine in fotoliu si  fiica ei incepe din nou sa  zbiere si sa strige dupa mama. Doamna F incepe sa se enerveze. De fapt isi dorise sa se bucure de aceasta seara insa ca o mama buna nu poate sa-si lase copilul sa planga.

Fetita ar putea sa se simta parasita sau sa-i fie teama. Doamna F gandeste: „Doar nu imi pot lasa copilul singur?”. Si merge pentru a treia oara in camera copilului. Oare, acest ultim enunt nu inseamna in realitate: „Nu ma poti lasa singura?” Care este motivul pentru faptul ca desi nu mai avea chef, nu vrea s-o  lase singura pe fetita care plange. Oare, in copilaria noastra am fost lasati prea mult sau prea putin singuri? In ambele cazuri nu am invatat ca o masura sanatoasa de singuratate este foarte importanta pentru un copil,  deoarece fiecare copil trebuie sa invete  realitatea si faptul ca va fi uneori singur?

Mai tarziu, uneori in viata nu va putea fi inconjurat de oameni tot timpul. Un copil care nu invata acest lucru, va fi deceptionat de alti oameni cand va fi adult. Deoarece niciodata nu va putea fi independent si pe picioarele proprii. Acesti oameni mai tarziu, deseori devin depresivi si nefericiti, se retrag si nu ies la capat cu lumea din jurul lor. Cineva care nu poate fi bucuros cu el insusi isi stramtoreaza adeseori si partenerul, ceea ce nu este propice  pentru o relatie de cuplu egalitara.  Este deci inselator sa credem ca trebuie sa ferim copiii de singuratate pentru ca mai tarziu si asa o vor intalni. Dimpotriva, tocmai copiii mereu aparati, sunt cel mai putin pregatiti pentru aceste situatii si vor suferii cel mai mult.

Desigur ca nu vrem sa spunem ca trebuie sa ne tratam copiii fara iubire si ca trebuie sa-i confruntam cu cele mai dificile modele de viata. Copiii, au nevoie de multa caldura, siguranta si protectie. Insa in mod similar, au nevoie de sentimentul ca li se acorda incredere si ca sunt reponsabili pentru ei. Ca si cu alte lucruri si aici conteaza masura corecta. Trebuie sa ne dam silinta sa nu ne protejam copiii de dificultati si in acelasi timp, nu avem voie sa-i suprasolicitam, expunandu-i la situatii care sunt de nerezolvat pentru ei, ca de exemplu pericole sau dureri puternice. Este foarte important ca in copilaria timpurie sa dezvolte o incredere primordiala. Acest lucru inseamna ca se pot baza pe faptul ca parintii intotdeauna ii iubesc si ca il sprijina tot timpul cand au nevoie de ajutor.

Copiii nu au necesitatea sa se bazeze pe faptul ca parintii sunt la dispozitia lor in orice moment pentru a-i servi. Pentru ca in acest caz, in loc de increderea primordiala, se transmite o doza de mare si extrem de nociv rasfat. Atunci, cand copiii observa ca parintii tin cont de propriile lor necesitati, de liniste si somn, invata si ei sa tina seama de necesitatile parintesti dar si de ale lor proprii. Masura iubirii sanatoase este calitatea prezentei, nu cantitatea. Parinti care sunt perpetuu la dispozitia copiilor, sunt adeseori stresati si la capatul puterilor si astfel nu sunt niciodata prezenti cu adevarat.

Un alt aspect nu trebuie trecut cu vederea. Multi parinti vor sa creada  ca, copiii lor au tot timpul nevoie de ei, nu pentru ca ei ar dori  cel mai bun lucru pentru copiii ci pentru ca ei, parintii, au nevoie de sentimentul de „a fi necesari”. Daca de exemplu, o mama are sentimentul ca „este necesara” ea se simte bine. Multe mame cred ca doar ele sunt acelea care pot sa-si culce copiii sau sa-i duca la gradinita. Copiii inteleg cu certitudine ca mamele lor abia asteapta ca propriul copilul sa strige dupa ele iar copiii folosesc puterea pe care o au asupra mamelor lor, solicitandu-le mereu prezenta. Aceleasi mame se plag apoi, ca sunt pe de-antregul dominate de copiii lor.

Exista desigur multe modalitati de a se elibera din aceasta „sclavie”. Primul pas, reprezinta recunoasterea proceselor care au loc intre parinti si copii. Ni se pare deosebit de important si faptul ca mamele sa invete sa faca mai mult pentru ele insale. Prin asta nu intelegem comportamentul egocentric ci o pozitionare sanatoasa  fata de sine. Cel care, din cand in cand, reuseste sa-i spuna unui copil (obisnuit pana acum sa ceara): „Tocmai nu am timp pentru tine deoarece sunt ocupat cu altceva important pentru mine” arata ca parintele se ia pe sine in serios si se respecta. In acest caz si copilul se va purta cu mai mult respect. Intr-un astfel de comportament copilul invata sa se valorizeze si sa aiba grija de sine insusi care este cea mai buna preconditie (inzestrare) pentru a fi un om fericit.

Au voie copiii sa planga ?

Sugarul care plange de inmoaie toate inimile, declanseaza un mare sentiment de mila la parinti si le capaciteaza atat pe mame cat si pe tati sa-i acorde atentie constanta. ”Sarmanul micut, nu trebuie sa planga atat!” - spun ei.  Pentru noi, plansul inseamna tristete sau durere. Trebuie deci impiedicat. S-a aratat deja in articolele prcedente, ca tristetea sau durerea nu trebuie impiedicata sa se manifeste deoarece copilul profita si invata sa rezolve aceasta stare emotionala. Intentionam sa aratam acum ca plansul nu este intotdeauna legat de emotii negative. Plansul reprezinta unica modalitate prin care pot comunica sugarii. Pe aceasta cale, ei se exprima si emit semnale. Exista 4 modalitati de a interpreta aceste semnale si de a reactiona la ele:

1)      Copilului ii este foame sau simte durere si are nevoie de ajutor. Parintii atenti pot recunoaste acest semnal si trebuie sa intreprinda masurile adecvate. Dupa o perioada cand de exemplu a primit masa, ori tratamentul (in cazul durerii) e important sa intelegem ca, copilul trebuie sa se descurce de unul singur cu durerile ramase, inca existente. Copilul are nevoie de timp pentru a se vindeca. Daca incercam sa indepartam de copil orice durere si-l insotim tot timpul, se poate intampla ca in special copilul sa-si intretina boala, deoarece aceasta ii aduce mai multa atentie. Multe boli apar doar pentru a obtine sentimente pozitive si grija parintilor (raceli).

2)      Copilul nu se simte bine, a primit insa deja tot ajutorul posibil. Acum are nevoie de plans pentru a de descarca. Insasi plansul in sine, poate fi vindecator. In acest caz parintii trebuie sa incerce sa lase copilul in pace si sa-i permita sa plaga.

3)      Copilul nu are nici o problema ci pur si simplu se „face simtit” sau „da un semn de viata”. Un astfel de plans, nu trebuie interpretat drept suferinta. Daca parintii au timp si chef se pot ocupa de copil pentru a-i darui atentie si iubire. Este insa important sa nu se lase presati  si sa nu stea mereu la dispozitie  atunci cand copilul are chef de o preocupare. In caz contrar, copilul devine rasfatat si mai devreme or  mai tarziu deceptionat.

4)      Copilul a invatat ca prin intermediul plansului poate sa obtina oricand  atentia si iubirea parentala. Foloseste aceasta strategie atunci cand vrea sa ajunga la un tel sau atunci cand se plictiseste. Parintii sunt ingrijorati si  ii dau copilului ceea ce doreste. Pentru a intrerupe acest cerc vicios, parintii, trebuie sa evite in mod consecvent orice reactie la  prea mult plans (in plus). In general este important sa luam in serios semnalele copilui si sa interpretam corect motivatia lor. Insa in acelasi timp, nu trebuie sa alinam si sa  inlaturam lacrimile spunand lucruri ca de exemplu : ”Nu mai plange dragul meu!” ci sa acceptam si faptul ca copilul are nevoie de lacrimile sale in acest moment. Noi suntem cei care interpreteaza  plansul exclusiv drept semn al tristetii sau al durerii, pentru ca  asa am invatat si  poate pentru ca noi insine nu ne permitem sa plangem. Ne este frica de propriile noastre lacrimi, deorece rareori le percepem vindecatoare si de cele mai multe ori drept o amenintare. Astfel, transpunem aspectele care ne apartin noua insine, asupra copilului. In realitate, in spatele plansului pot exista multe continuturi de comunicare care adeseori nu sunt constientizate. Ar fi corect sa nu sarim in sus imediat ce copilul plange ci mai degraba sa ne intrebam la ce tel vrea sa ajunga copilul nostru prin intermediul plinsului sau. Atunci cand nu exista o problema acuta, copilul foloseste plansul drept arma pentru a  trezi un sentiment de mila. Acest lucru nu trebuie permis ci trebuie sa explicam copilului ca are voie sa planga insa ca nu ne poate juca pe degete (nu ii stam permanent la dispozitie) din aceasta cauza. Va observa repede ca este responsabil pentru comportamentul sau  si ca poate decide de a nu mai prezenta acest comportament (de a nu mai plange) pentru ca scopul plansului - adica de a fi servit la comanda - nu i se mai indeplineste. Chiar si atunci cand copilul are o problema, nu avem voie sa ne lasam exploatati de el pentru a nu-i admite sa invete sa folosesca plansul drept arma. Multi oameni chiar si la varsta adulta, vor sa castige atentie prin intermediul plansului.

Toate acestea cer disponibilitatea noastra de a accepta pentru copil ca poate sa planga, ca poate sa ramana singur sau ca poate sa  fie intr-o situatie neplacuta. In acelasi timp, este necesar sa facem ceva si pentru noi insine sa ne respectam si sa nu ne comportam ca slugile  copiilor nostri. Parintii echilibrati si copiii autoresponsabili pot cladi intre ei o relatie prieteneasca mai degraba decat parinti la capatul puterilor si copiii tiranici si razgaiati.

Cea mai mare provocare este insa de a ramane consecvent si puternic in propriile  principii chiar daca acestea sunt desconsiderate de catre vecini, rude sau alti oameni din jur. Societatea in care traim condamna repede metodele de educatie ale celorlalti sau cele care sunt deosebite. Insa aceasta societate nu trebuie luata drept etalon deoarece unicul mod de a avea un adevarat etalon, este propria constientizare.

Sursa:

„Tine-ma strans si lasa-ma liber” Fari Khabirpour, Nadi Hofmann

Surse Bibliografice

Bettner, Betty Lou & Lew, Amy: Kindern eine Chance geben (SA DAM COPIILOR O SANSA). München 1992

Saint-Exupéry, Antoine: Der kleine Prinz. (MICUL PRINT) Düsseldorf 1956 Dinkmeyer, Don & McKay, Gary D.: STEP. The Parent’s Handbook (MANUALUL PARINTILOR). 1989

Dreikurs, Rudolf & Seitz, Vicki: Kinder fordern uns heraus. (COPIII NE PROVOACA)Stuttgart 1992

Dreikurs, Rudolf: Selbstbewusst. Die Psychologie eines Lebensgefühls. (SIGUR PE SINE – PSIHOLOGIA UNUI SENTIMENT VITAL) München 1996

Dreikurs / Grunwald / Pepper: Lehrer und Schüler lösen Disziplinprobleme, (PROFESORII SI ELEVII REZOLVA PROBLEME DE DISCIPLINA)  Weinheim 1995  Dreikurs, Rudolf / BlumenthaI, Erik: Eltern und Kinder – Freunde oder Feinde (PARINTII SI COPIII – PRIETENI SAU DUSMANI ) •Stuttgart 1989

Gibran, Khalil: Der Prophet, (PROFETUL )Freiburg 1998

Gordon, Thomas: Familienkonferenz. (CONFERINTA DE FAMILIE)  Hamburg 1974

• Palazzoli, Mara Selvini: Die psychotischen Spiele in der Familie, (JOCURI PSIHOTICE IN FAMILIE)  Stuttgart996

Popov-Kavelin, Linda / Popov, Dan / Kavelin,John: The Virtues Guide. A          Family Handbook. (GHIDUL VIRTUTILOR • UN MANUAL PENTRU FAMILIE) Fountain Hills 1995 •

Schoenaker, Theo & Julitta / Platt, John M.: Mit Kindern in Frieden leben, (SA TRAIM IN PACE CU COPIII) Sinntal-Züntersbach 1999 . Ziele der Kindererziehung

Textzusammenstellung. (TELURILE EDUCATIEI COPIILOR; CULEGERE DE TEXTE) Hofheim/Ts. 1979

AUTORII

Fari Khabirpour – nascut in 1951 si-a petrecut copilaria si tineretea in Luxemburg. Studiul Psihologiei si Pedagogiei la Universitatea din Zürich. Doctorat sub conducerea prof. dr. Karl Widmer. Formarea terapeutica la „Alfred Adler-Institut” Zürich. Multi ani Coordonator,  Presedinte si Terapeut Analitic Formator, al Societatii Luxembrugheze de Psihologie Individuala, dupa Alfred Adler. Multi ani profesor la “Institut des Etudes Educatives et Sociales”  in Luxemburg. Conducator al Satului de „Copiii S.O.S.” din Luxemburg. Mai multi ani, coordonator al specializarii profesionale pentru educatori la “Entente des Foyers de Jour”, in Ministerul Familiei din Luxemburg. In prezent, Fari Khabirpour activeaza ca director in Ministerul Educatiei din Luxemburg in Departamentul de Pshiologie Scolara. A devenit cunoscut opiniei publice prin numeroase prelegeri, in tara si strainatate si printr-o  serie de emisiuni la radio, despre educatia copiilor. Fari Khabirpour este casatorit din 1974 si este tatal a trei copii.

Nadi Hofmann a studiat Psihologia la Heidelberg. Din 1996, este psiholog scolar si profesoara la Scoala Internationala Townshend  din Cehia. In prezent, ea isi da doctoratul in domeniul Psihologiei Pedagogice (128).