După 2017, când am fost pentru aproape 3 săptămâni în Africa de Est cu Marcel, am realizat că este continentul (din cele pe care le colindaserăm) unde se călătoreşte cel mai greu. Într-adevăr, fiecare zi este o cursă pentru a pune lucrurile cap la cap şi de a avea grijă de tine (da, sunt multe locuri unde eşti în siguranţă, însă sunt şi altele, chiar şi în ţările ce primesc eticheta „Africa light”, unde trebuie să fii mai atent).
Arhipelagul Capului Verde poate fi etichetat, într-adevăr, ca „Africa light”. Cu o cursă de avion multi-city (care ne-ar fi dus şi în Senegal, iar, mai apoi, pe uscat, în Gambia) anulată în februarie 2020, s-au dus şi zilele pe care urma pe atunci să le petrecem doar pe Insula Sal!
E bine că a fost aşa, pentru că nu am fi perceput esenţa Capului Verde doar prin vizita acolo. În luna noiembrie, cu toate destinaţiile companiei aeriene respective scoase, mai puţin Portugalia şi Capul Verde, am ajuns, într-un final, pe Sal.
Dar nu am rămas acolo. Sunt 9 insule mari în arhipelag şi am reuşit să ne găsim pe 5 dintre ele. Diferite. Diverse. Dar peste tot cu oameni inimoşi, calzi, săritori. Sincer? Mi s-au împleticit în minte ecouri ale călătoriilor în mai multe locuri din lume, cum am păţit şi în Azore, însă ideea unei vibraţii locale puternice a rămas.
Astăzi însă doresc să vă vorbesc despre provocările de a fi o ovo-lacto-vegetariană iubitoare de dulciuri în Africa! Este greu, sigur vă imaginaţi că aşa este. În Kenya au râs de mine atunci când am refuzat să mânânc tocăniţele lor cu carne la un restaurant cu autoservire. Eu nu râd. Respect dorinţele fiecărui om.
Surprinzător pentru Africa, unde că poate doar în Ghana m-am bucurat (puţin) de mâncare, şi surprinzător, în general, în Capul Verde am găsit printre cele mai bune bucătării din locurile colindate de mine prin lume! Dacă 5* ar fi nota maximă acordată unei mese, sub 4* nu am coborât (nota aceasta acordând-o în sufletul meu în doar două ocazii).
Ei lactate nu prea au, deci, ca vegetarian, cam mergi înspre veganism, în afara momentelor când te înfrupţi din desertul tradiţional al ţării (cu origini în Insula Santo Antão, căci acolo zbârnâie motorul agriculturii din statul insular).
Nu prea îi rezişti, mai ales că include papaya – este atât de bună, cea mai bună după cea încercată în Brazilia, uneori chiar la egalitate cu cea de acolo... Dulceaţă de papaya şi brânză de capră – atât de simplu, cu atât de mare efect!
Că tot vorbim de brânză de capră, în magazinele de pe Santo Antão se găseşte, pe lângă gemurile de guava şi amestecurile de făinuri locale folosite la micul dejun, doce de leite din brânză de capră – caramelul acela ce se unge pe pâine sau dă viaţă multor deserturi mai complexe.
Şi deserturi cam au; am încercat un fel de checuri cu portocale şi cu lămâie şi nucă de cocos, pasteis de nata – mini-cupele acelea umplute cu cremă de vanilie –, care, pe alocuri, sunt mai bune şi decât în Portugalia, iar budinca de cocos pe care-am servit-o în Mindelo, capitala culturală a arhipelagului, a fost demenţială.
La micul dejun şi pe tot parcursul zilei, ai parte de fructe şi de sucuri de fructe. Le place să mixeze portocalele cu papaya (pe Insula Sao Vicente am băut cele mai bune sucuri de portocale de sine stătătoare), dar sucurile de ananas (doar pe Insula Sal am găsit), fructul pasiunii, guava şi grepfrut vin separat. Şi sunt nemaipomenite!
Pe Insula Santiago am găsit şi nucă de cocos proaspătă! I-am savurat dulceaţa pe Plaja Tarrafal, mai apoi doamna bucătăreasă de la cazare şi Marcel au reuşit să desfacă nuca şi i-am înfulecat şi miezul. Am gustat şi limonadă de cocos într-un loc minunat de pe Insula Sal şi pot spune că a rivalizat bine de tot cu cea din Columbia.
Mai apoi, în Capul Verde au baobabi. Şi beau pudră de baobab amestecată cu apă (am luat şi pentru acasă dintr-o piaţă de pe Insula Boavista), pentru a le îmbunătăţi digestia, din ce ni s-a explicat. Se găseşte şi ca suc deja preparat şi l-am încercat. M-a încântat gustul său acrişor!
Să nu uit de ceaiuri – pe Boavista am servit ceai rece de casă şi de hibiscus (pe care l-am încercat şi pe Santo Antão şi care îmi era cunoscut din Egipt şi din cochetatul cu Sudanul). Acesta din urmă este un antiinflamator natural! Tot de dimineaţă se pot servi în foarte multe locuri clătite gigant pline cu fructe (chiar şi de-ale noastre – au mere şi pere; iniţial, am crezut că sunt importate, însă le-am văzut şi la piaţă, la preţuri mici).
Mi-a căzut cu tronc gemul de banane gustat pentru prima oară pe Insula Santiago şi o doamnă tare drăguţă m-a învăţat cum să îl prepar.
Surprinsă am fost şi de couscous-ul care se prepară atât de diferit faţă de nordul Africii, de pildă, şi care se consumă tot ca primă masă a zilei şi pare îndeajuns de fin încât să nu dea dureri prea mari de cap nici celor intoleranţi la gluten (treabă testată). Îl consumă ca atare ori cu unt, plus brânză de capră şi gem de papaya.
Şi aşa ajungem la mâncarea-emblemă din Capul Verde, catchupa. Practic, fiecare familie are varianta ei – care poate merge de la complet vegană la versiunea care include carne de porc sau peşte. La bază însă primiţi un fel de amestec de fasole şi porumb. Uneori cu banană prăjită sau ochi lângă.
Noi peste prânz cam sărim când suntem pe drum pentru că nu avem timp de el, aşa că voi sări direct la masa de seară.
La cină mergea întotdeauna ceva tare. Eu nu prea mai beau alcool, însă au un grogue (tărie din trestie de zahăr) mai bun parcă şi decât cachaça braziliană, aşa că nu îmi puteam refuza câte-o caipirinha.
Bananele servite la desert tot cu grogue sunt flambate. Atenţie la cuburile de gheaţă, însă, ce pot conţine apă de la robinet, caz în care vă poate paşte o dizenterie de toată frumuseţea. Partea bună este că trece în câteva zile. Se recomandă suc de lămâie din belşug!
Poate sunt iubitori de cafea printre cititori care ar dori să ştie că, mai cu seamă pe culmile insulelor Fogo şi Santo Antão cafeaua creşte bine, se prăjeşte local şi se vinde la vrac (mai ales pe cea din urmă). Are gust de Africa!
Vegetarienii îşi pot încropi salate cumpărând legume de la localnici (sunt puţine, cam ele mi-au lipsit cel mai mult în Capul Verde) sau consumând rădăcinoase crescute local, de exemplu, cassava, chiar sub formă prăjită.
Se mai poate să daţi, cum am ajuns eu pe Santo Antão, peste vreo cazare unde servesc doar mâncare vegană, aşa că vă veţi înfrupta regeşte, chiar dacă la preţuri puţin mai mari. Capul Verde nu este o destinaţie ieftină, am ajuns să înţelegem asta.
Cu toate vă veţi descurca!
E de mers cu încredere, până la urmă, încredere că omul de lângă tine te va ajuta, că oceanul îi va permite feribotului să opereze, că vânturile nu vor fi prea puternice pentru ca avioanele să zboare.
Pentru mine, Capul Verde a fost una dintre cele mai frumoase surprize din călătoriile mele dintotdeauna. Mi-a picat tare dragă ţara, mi-au picat tare dragi oamenii, mi-a fost tare drag felul în care m-am simţit acolo.
M-a întrebat Marcel dacă a meritat să insist atât de mult pentru a-mi recupera biletele de avion şi am răspuns fără să mă gândesc... „Da!”.
***
Articol scris de Olivia-Petra Coman traduce şi scrie de pe drum în ultima perioadă, însă baza îi este tot în Braşov. Iubeşte sporturile acvatice, animalele zărite în libertate şi locurile încărcate de istorie.
A dezvoltat o pasiune pentru Balcani, Asia Centrală şi America de Sud, mai ales prin întâlnirile-minune care au legat-o de oamenii întâlniţi pe-acolo.
O poţi găsi aici—
Blog | Instagram | Twitter | Facebook | YouTube
Fotografii © Marcel Bancila
