Ii povesteam unei prietene aseara ca mi se pare ca, in sfarsit, in ciuda tuturor impotrivirilor mele, am devenit adult. Va amintiti cum cea mai importanta intrebare atunci cand eram copii era "Ce vrei sa te faci cand vei fi mare" ? Eu nu am stiut niciodata. Niciodata nu am visat la ceva anume, la a locui intr-o anume casa, sau a avea un anume tip de masina, sau a fi imbracata in acea rochie de mireasa. La fel cum niciodata nu m-am imaginat fiind profesoara, sau avocat sau medic.
Pentru mine viitorul era un interesant necunoscut si imi placea sa nu stiu unde ma va duce vantul vietii. Cred ca am fost norocoasa datorita parintilor mei care m-au inarmat din timp cu valori puternice, pentru ca la ele am apelat de fiecare data cand vantul vietii ma impingea intr-o directie sau alta, pentru a lua cea mai buna decizie. Mama nu mi-a spus niciodata "nu face asta". Cred ca ultima data cand mi-a sugerat ce sa fac a fost in clasa a VIII-a inaintea examenului de intrat la liceu cand m-a sfatuit sa merg la un liceu de unde sa ies cu o meserie, adica Liceul Pedagogic la acea vreme.
Avand in vedere ca aveam doar 14 ani, o sa-i fiu mereu recunoscatoare ca m-a indrumat in acea perioada cand oricum nimeni nu stie ce vrea sa faca. Ma uit acum la nepotul meu care se confrunta cu aceeasi problema si imi dau seama ca la 14 ani ei sunt inca niste copii si trebuie sa aiba incredere in deciziile luate de parintii lor.
De atunci a trecut mult timp si am avut de luat multe decizii in viata mea, unele mai mari (sa ma mut in alta tara, ce cariera sa aleg, sa incep sa fac yoga etc.), unele mai mici (ce sa gatesc deseara sau ce tunsoare sa imi aleg). O lunga perioada de timp am avut probleme cu luarea deciziilor din cauza ca jumatate din mine vroia un lucru, iar jumatatea cealalta vroia exact opusul. Eram, pe bune, imaginea ideala a semnului meu zodiacal, Pesti, cu un pestisor inotand intr-o parte, iar celalalt in directia opusa. Multa vreme mi-a fost greu sa iau decizii.
Ma simteam rupta in doua, nesigura daca ceea ce vreau e bine sau nu, chinuindu-ma intotdeauna inainte de luarea unei decizii. Singura mea salvare a fost ca, odata decizia luata, nu ma mai uitam in urma si nu aveam regrete. Decizia era luata, o piatra de pe inima ridicata, iar eu puteam sa-mi continuu viata pana la urmatoarea decizie care, din nou, ma rupea in doua jumatati exacte, dar opuse.
Cand ma uit la ultimii 10-20 ani din viata mea, imi dau seama ce multe decizii am avut de luat, de cate ori m-am aflat in situatia de a alege intre doua drumuri la fel de interesante si atractive. Si imi amintesc cat de greu mi-a fost si cat m-am framantat inainte de a alege una dintre optiuni. Si totusi, in ciuda acestor framantari (sau poate tocmai datorita lor), nu am avut niciodata sentimentul ca as fi luat decizia gresita. Si niciodata nu m-am gandit "ce ar fi fost daca".
Mi s-a parut intotdeauna o pierdere de timp si energie sa imi imaginez cum ar fi fost viata mea daca nu m-as fi mutat in alta tara, daca nu m-as fi casatorit, daca as fi avut un copil cand aveam 29 de ani. Am fost mereu convinsa ca viata mea e exact ceea ce a fost menita sa fie, un drum interesant, unde am intalnit atatia oameni minunati si am invatat o multime de lucruri. In plus, am simtit intotdeauna ca este viata mea, si a nimanui altcuiva. E a mea pentru ca eu am decis fiecare cotitura si, de obicei, cotitura iesea un pic (sau uneori mai mult) din tiparele sugerate sau cararile batute de altii.
Si, surprinzator, mai ales pentru mine cea de la 20 de ani, am ajuns azi (sau in ultima perioada, sa fiu sincera, ca doar schimbarea nu s-a petrecut peste noapte) sa realizez ca deciziile mele din ultima vreme nu au mai fost subiectul unor framantari anterioare si ca jumatatile mele, in sfarsit, se afla pe aceeasi lungime de unda!
Nimeni nu a fost mai uimit decat mine sa descopere asta! Sa fiu sincera, nu stiu daca prietenii mei apropiati sau familia mea stiau de framantarile mele anterioare luarii unei decizii, pentru ca de obicei eram asa de sigura cand anuntam o decizie ca nu cred ca cineva isi imagina cat de greu ajungeam la ea. In orice caz, sunt multumita (si mandra!) ca, uitandu-ma la deciziile luate in ultima vreme, imi dau seama ca mi-a fost mult mai usor sa aleg una dintre optiuni aproape imediat. Iar eu iau asta ca un semn de maturitate. Cred ca in sfarsit m-am facut mare. Si, desi cand eram mica credeam ca "a te face mare" inseamna sa ai o anume profesie, imi dau seama acum ca inseamna sa fii sigur ca poti lua deciziile corecte, sa ai incredere in instinctul tau, sa nu mai ai indoieli cu privire la ceea ce vrei.
Stiu ca pentru altii metoda 10-10-10 functioneaza foarte bine. (Metoda asta, de care s-a auzit prima data prin 2010 cand profesorul Chip Heath de la Universitatea Stanford a publicat acest articol, spune ca orice decizie trebuie luata dupa ce ai raspunsul la urmatoarele trei intrebari: cum ma voi simti in 10 minute, in 10 luni si in 10 ani, daca voi decide sa fac sau nu acest lucru.)
Pentru mine nu functioneaza. De fapt, sa fiu sincera, o multime de lucruri gasite pe internet sau prin carti faimoase de genul cum sa te ajuti pe sine sa devii mai bun nu functioneaza pentru mine. Cred ca iti trebuie un fel de incredere inerenta care mie personal imi lipseste. Pentru mine, procesul luarii unei decizii s-a simplificat de-a lungul timpului nu datorita unor metode recunoscute, ci pur si simplu datorita unei intelepciuni castigate prin experienta: am devenit adult. Si-mi place asta.
Articol scris de Anca Borza
