Te simti coplesit de propriile tale ganduri? Iti faci griji in mod constant? Iti este greu sa respiri, sa te relaxezi sau sa dormi? Consumi de mai multe ori pe zi stimulenti pentru a-ti masca starea de epuizare? Ramai blocat in fata ecranului aproape intreaga zi? Te simti prins ca intr-o capcana si nu stii cum sa scapi?
Aceasta este marturia lui Charlie Hoehn, autor cunoscut si TEDx speaker care s-a luptat ani intregi cu propria anxietate.
Am trecut si eu prin toate astea si stiu cum este.
Sper din tot sufletul ca acest articol te va ajuta sa scapi o data si pentru totdeauna de anxietate.
Nu este chiar atat de greu pe cat crezi.
O perioada lunga de timp, am crezut ca innebunesc.
Ma convinsesem singur ca ceva ingrozitor urma sa mi se intample. Ma gandeam ca o sa fiu injunghiat, impuscat sau arestat ori de cate ori plecam de acasa.
Eram sigur ca in orice moment avea sa se intample un dezastru care avea sa intoarca toti vecinii impotriva mea. Vedeam criminali si politisti sub acoperire oriunde ma uitam.
Stiti cum se spune ca “pana aici ti-a fost” – exact asa ma simteam eu.
Anxietatea facea ca fiecare moment al vietii sa fie extrem de obositor.
Imi era extrem de greu sa fiu in preajma oamenilor.
Aveam senzatia ca toata lumea ma judeca, ma compatimeste sau incearca sa ma manipuleze.
Atentia mea era impartita la fiecare interactiune pe care o aveam: jumatate din mine pretindea ca totul este normal, in timp ce cealalta jumatate incerca sa nu o ia razna.
Simteam cum parti ale corpului imi pulsau, ma simteam ca o epava. Mainile imi tremurau constant. Era atat de grav incat, cand un prieten a venit la mine, nu am putut sa beau nici macar un pahar cu apa, pentru ca se varsa din cauza tremuratului mainii.
Incercam sa ma port ca si cum totul era bine, desi tot ce vroiam sa fac era sa ma incui intr-o camera si sa ma ghemuiesc ca o minge.
Daca mi-ar fi ciocanit cineva in piept, cred ca s-ar fi desfacut in bucati.
Daca cineva mi-ar fi spus sa plang, lacrimile ar fi curs siroaie.
Ma simteam fragil, slab, gol pe dinauntru.
Nu vroiam sa iau pastile, dar eram pregatit pentru ele.
Medicul mi-a prescris medicamente anti-anxietate.
Cand am citit efectele secundare, imi venea sa renunt.
Anxietate…
Insomnie…
Convulsii…
Psihoza…
Imi era rusine.
Nu mai vroiam sa fiu in jurul nimanui – si nu pentru ca nu-mi placeau oamenii, ci pentru nu vroiam sa-si dea seama cat de ciudat ma simt. Prietena mea a inceput sa planga cand i-am spus ca ma simt pustiit si ca nu stiu ce sa fac si eu o priveam neputincios.
Intr-o noapte am stat pe jos 20 de minute gândindu-ma daca sa chem sau nu ambulanta.
Inima imi batea atat de tare si de repede, incat puteam sa o aud, iar mâna stanga imi amortise.
Primul meu atac de panica.
Anxietatea m-a tinut mai mult de un an. Mi-a afectat modul in care respiram, gandeam, mancam, modul in care dormeam si in care vorbeam. Eram foarte serios si obosit si speriat tot timpul. Vroiam atat de mult sa-mi revin la normal, sa fiu plin de viata, fara griji, increzator. Dar nu stiam cum sa fac.
Am incercat de toate:
- Meditatia
- Yoga
- Exercitii de respiratie
- Sport
- Terapie
- Terapie comportamentala cognitiva
- Vindecatori spirituali
- Dieta
- O alimentatie super curata
- Suplimente
- Post
- Rugaciuni
- Voluntariat
- Produse halucinogene cu scop terapeutic
Am facut si un curs de sase saptamani online, destinat special persoanelor care vor sa-si depaseasca starea de anxietate.
Unele lucruri m-au ajutat, dar multe nu. Unele chiar m-au facut sa ma simt mai rau.
Apoi, intr-o buna zi, am descoperit remediul pentru anxietate.
Cand mintea mea a procesat solutia si a inteles ca este raspunsul la problema mea, am inceput sa râd. Raspunsul fusese atat de simplu tot acest timp!
In mai putin de o luna, imi revenisem complet. Vindecarea mea a fost gratuita, distractiva, fara durere si cu efect imediat.
Nu ma mai tem ca vechile sentimente vor reveni. Iar daca o vor face, voi sti cum sa le alung de indata.
“Adultii sunt doar niste copii depasiti.” – Dr. Seuss
Ati vazut vreodata un copil care sa alerge pe o banda? Sau care se intâlneste cu un prieten la o cafea? Sau care sa poarte costum si sa dea telefoane formale? Sau care sa participe la o conferinte si sa imparta carti de vizita?
Adultii prea seriosi devin banali si plictisitori.
Daca ai vedea un copil facând toate aceste lucruri, ai râde si te-ai intreba ce tot face copilul acesta.
Copiii nu alearga pentru a fi in forma; ei alearga ca sa simta iarba sub picioare si vântul in fata.
Copiii nu vor sa vorbeasca la cafea; ei se prefac si glumesc si cerceteaza imprejurimile.
Copiii nu merg la munca; ei se joaca.
Copiii nu au cercuri sociale; ei se imprietenesc cu alti copii cand se joaca.
Copiii nu au ego. Nu se simt vinovati. Nu au un trecut pe care sa il regrete si nici un viitor pentru care sa isi faca griji.
Copiii doar se joaca. Si eu exact acest lucru uitasem si acest lucru imi lipsea.
Cand mi-am dat seama ca ma pot juca, m-am vindecat de anxietate.
S-a petrecut o schimbare subtila dar puternica in felul in care vedeam lumea.
Timp de doi ani nu mi-am permis sa ma joc. Sunt o persoana dependenta de munca, ceea ce poate fi un cosmar daca lucrezi singur. Pentru ca nu iti spune nimeni cand sa te opresti sau sa iei o pauza, nu te atentioneaza nimeni cand muncesti prea mult. Eram pe internet toata ziua, nu ma dezlipeam de scaun si de ecranul luminos al computerului 10 ore.
Chiar si cand “terminam”, imi verificam emailul de cateva ori intre miezul noptii si ora 2 dimineata. Stiu, era un lucru prostesc si inutil, ce putea fi atat de important? Dar o faceam oricum.
Nu imi dadeam seama ca nervii mei erau intinsi la maximum, ore in sir, si ca aveam o nevoie disperata de a ma distra cu oameni din viata reala.
Iar ceea ce era si mai grav, imi facusem tot felul de obiceiuri proaste. Beam cafea toata ziua, iar in weekend beam alcool cu prietenii. Nu ieseam afara, nu faceam suficienta miscare, nu dormeam atat cat aveam nevoie.
Saptamanile mele erau doar un sir de stimulari si amorteala.
Nu ma mai jucasem de ani de zile!
Chiar si cand ma “jucam” (aveam activitati distractive cu prietenii), ma simteam vinovat sau rusinat. Mintea imi era in alta parte: la greselile din trecut, la felul in care mi-am compromis viitorul si cum imi pierdeam timpul in prezent. Eram atat de critic cu modul in care imi traiam viata incat nu puteam fi prezent.
“Lipsa de joaca ar trebui privita ca si malnutritia: este un risc pentru sanatatea corpului si a mintii.” – Stuart Brown
Adevarat mea problema era starea mea mentala. Devenisem adeptul respingerii oricarei forme de “neproductivitate.” Nu imi puteam permite sa ma joc daca nu imi aducea bani sau daca nu avea un sens “important”.
Chiar si cand eram cu prietenii mei si faceam ceva ce ar fi trebuit sa fie distractiv, nu ma puteam gandi decat ca imi pierdeam timpul, ca nu eram productiv, ca pierdeam un timp pretios. Trebuia sa ma intorc la munca!
Ce ar fi facut lumea fara munca mea importanta?!
Fara sa-mi dau seama, devenisem prea serios, desi nu fusesem o persoana serioasa niciodata. Nu ma puteam juca pentru ca acest lucru insemna sa nu muncesc, dar nici sa muncesc nu puteam, pentru ca ma simteam tot timpul obosit si epuizat (pentru ca nu-mi permiteam sa ma joc!)
Astfel am reusit sa ma conving ca viata era o rutina mizerabila pentru adulti si ca trebuia sa fiu foarte serios ca sa pot face fata. Abordam totul in acest mod si imi tratam munca ca pe o forma de sclavie autoimpusa.
Nu imi dadeam seama ca, de fapt, aceasta mentalitate limitativa imi afecta munca … si intreaga viata.
Cand m-am mutat in alt oras, un prieten mi-a facut cunostinta cu un amic de-al lui prin email si mi-a sugerat sa ies cu el. Am luat legatura si, cum era de asteptat, acesta m-ai invitat sa iesim la o cafea. Am facut o pauza, dupa care i-am raspuns:
“Hei, imi pare bine ca ne cunoastem. Poate ca nu este o propunere obisnuita, dar ce ai spune sa iesim in parc si sa ne jucam cu mingea? Nu am mai facut asta de mult timp si mi se pare ceva mult mai interesant decat sa stam undeva sa bem cafea.”
Si el mi-a raspuns:
“Sigur. Suna foarte interesant sa ne jucam cu mingea! Iesim azi daca putem, daca nu, sigur maine!”
Am iesit si a fost incredibil. Jocul a redus presiunea obligatiei de a vorbi si de a ne impresiona unul pe celalalt. Nu trebuia sa ne concentram decat pe joc.
Cand ieseam la intalniri eram foarte agitat. Trebuia sa fiu “in forma” ore in sir.
Dar la ultima intalnire la care am fost totul a fost excelent – nu am mai simtit aceeasi incordare ca de obicei pentru ca ne-am jucat tot timpul. Am comandat Shirley Temple cu whisky, am suflat codite de cirese cu paiul si am facut glume pe seama celor care cantau la karaoke.
Nu am facut eforturi ca sa ne facem placuti sau sa parem incantatori si nici nu ne-am gandit ce va iesi pana la urma – nu am facut decat sa ne distram.
De acum incolo acesta este modul in care imi voi desfasura toate intalnirile:
Ce jocuri putem juca impreuna?
Cand eram in facultate, citeam site-ul lui Tucker Max si ma gandeam: “Ce tip haios”. Ieseam cu prietenii sa bem ceva si incercam sa ne inventam propriile noastre povesti.
Acum, Tucker imi este prieten apropiat. Jucam baseball impreuna in weekend. Inventam tot felul de farse. Si facem glume care ne fac sa radem pana ne doare burta.
Doar ce am terminat sase saptamani de cursuri de improvizatie – trei ore in fiecare luni. De fiecare data am primit niste subiecte care nu putea sa ma faca sa arat altfel decat prost si nepriceput. La inceput, eram emotionat si aproape pietrificat. Inima imi batea repede si simteam ca transpir la gandul ca urma sa ma desfasor in fata a 15 oameni. Dar la finalul celor sase saptamani, improvizatia s-a dovedit a fi o sursa incredibila de incredere de sine.
Cu totii eram acolo ca sa ne jucam, sa ne lasam dusi de val si sa spunem “Da” tuturor situatiilor in care eram pusi, sa ne inveselim reciproc si sa ne distram impreuna. Cu totii aratam caraghios, insa aveam incredere unul in altul.
Si asa ar trebui sa fie tot timpul – sa spui “Da” fiecarui moment, stiind ca este doar o oportunitate ca sa gusti din plin viata si sa te distrezi.
Improvizatia a fost si remediul cel mai eficient pentru atacurile de panica.
Am de gand sa merg si la alte cursuri de improvizatie. Imi fac planuri de calatorie. Si ma distrez pentru ca asa mi-am propus. Si stiti ce? Ma simt de 100 de ori mai bine decat credeam vreodata ca ma pot simti.
Mi-am revenit complet.
Iubesc din nou viata.
Si viata ma iubeste si ea.
Cu totii IUBIM sa ne jucam. E ceva firesc.
Subconstientul ne indeamna in mod natural spre joaca.
Joaca este starea in care ne simti noi insine, in care renuntam la propriile ego-uri si la teama de a arata ciudat.
Joaca ne ajuta sa traim clipa, in care ne cufundam fara niciun efort.
Joaca ne ajuta sa ne imaginam, sa cream, sa ne apropiem si sa ne intelegem unul pe altul.
Joaca ne creaza cele mai puternice cercuri sociale.
Si, mai important decat orice, joaca distruga anxietatea.
Joaca te face sa intri in contact cu alti oameni si sa formezi o legatura reala cu ei.
Joaca te lasa sa nu mai iei viata atat de in serios si sa incepi sa traiesti din nou.
Viata nu trebuie sa fie atat de serioasa sau de inspaimantatoare!
Oamenii care incearca sa te convinga de acest lucru nu stiu sa se joace. Au uitat ce inseamna. Asa ca trebuie sa razi, sa le reamintesti, apoi sa iti gasesti alti parteneri de joaca.
Toata lumea cauta pe cineva cu care sa se poata distra.
Mergi si creeaza-ti propriile jocuri, apoi invita si pe altii sa se joace cu tine.
Joaca-te.
Nu ai nevoie de mai multi bani. Nu ai nevoie de mai mult timp.
Poti oricând sa te joci, la orice vârsta.
Joaca este o stare a mintii.
Este felul in care privesti lumea. Depinde doar de tine sa traiesti intr-o inchisoare terifianta sau pe un teren de joaca amuzant.
Asadar,ai de ales: anxietatea sau joaca.
Tu ce alegi?
Sursa utilizata: https://charliehoehn.com/2013/05/19/how-i-cured-my-anxiety/
