Kelly Flanagan este psiholog autorizat la o clinica din Wheaton, Illinois. Este in acelasi timp scriitor, cu postari regulate despre relatii, comunitate si viata personala, si tata a trei copii.
Ca parinte si psiholog in acelasi timp, in articolul urmator explica de ce este important pentru un parinte sa se bucure atunci cand copilul sau ii spune "nu".
El spune ca, in calitatea sa de parinte, ar vrea sa inabuse orice dorinta de a se opune din partea copilului. Dar, ca psiholog, se bucura cand copiii sai ii spun “Nu.” Iata de ce …
Soarele patrunde prin fereastra sufrageriei, iar casuta de papusi este plina cu figurine de lego din Razboiul Stelelor. Figurine care dorm in patuturi, stau pe WC, gatesc micul dejun si un Jedi care sta pe acoperis. In acea dupa-amiaza de toamna tatal si fiica se joaca cu casuta de papusi in timp ce restul familiei doarme.
Fratele ei mai mare se trezeste, intra in camera frecandu-se la ochisori si isi vede noile sale cadouri defiland prin casuta de papusi. Chipul i se umple de groaza—ca si cum si-ar fi vazut catelusul mort pe trotuar—si se repede sa-si recupereze cu graba figurinele.
Tatal intinde mana si incearca sa-si pastreze calmul. “Da-mi-le inapoi.”
Baiatul se uita la tatal sau si privirea sa ingrozita devine hotarata “Nu!”
Parintele din el simte ca a gresit undeva, pentru ca nu se simte respectat. Se infurie pentru ca simte ca pierde controlul si el ar trebui sa "detina controlul". Iar, ca om, simte o tristete pura pentru ca brusc, ziua se anunta a fi de rau augur.
Insa psihologul din el este incantat in secret pentru ca baietelul lui a spus “Nu.”
Pentru ca incapacitatea de a spune “Nu”—incapacitatea de a stabili niste limite personale—este unul din sursele cele mai des intalnite ale suferintei umane.
Cand nu stim sa spunem “Nu,”
- devenim ca un burete care absoarbe sentimentele tuturor celor din jur si in final ajungem sa fim satui de nevoile altora in timp ce propriile noastre inimi se sting si mor,
- incepem sa ne traim viata dupa cum spun altii ca trebuie, si nu dupa cum vrem noi,
- le permitem tuturor sa creeze povestea pe care trebuie sa o traim si nu mai suntem autorii propriilor noastre vieti,
- ne pierdem personalitatea - ne pierdem dorinta plantata in suflete, impreuna cu acel mod unic in care putem sa ne traim propriile vise si scop in viata,
- ne lasam folositi de lume in loc sa fim folositori lumii,
- cedam presiunilor unui prieten si bem si conducem si ne punem viata in pericol,
- ne lasam convinse de un prieten insistent si ne trezim insarcinate,
- ne lasam dusi de promotiile unor produse si ne trezim ingropati in datorii,
- permitem sefului sa profite de noi si ne trezim ca lucram ore lungi peste program si starnim certuri acasa,
- ne ingrijim de fiecare nevoie a copiilor si incepem sa avem resentimente cand ne cer ceva si incepem sa ne imaginam cum ar fi sa traim pe o insula izolata in Caraibe,
- gasim numai parteneri care nu sunt buni pentru noi, care beau prea mult sau muncesc prea mult sau joaca jocuri de noroc sau flirteaza cu alte femei si ne trezim ca pierdem orice control asupra propriei noastre vieti.
Modurile in care viata noastra isi pierde din calitate datorita incapacitatii de a spune “Nu.” sunt nelimitate.
Dr. Kelly Flanagan, cand are cate un pacient distrus de propriile limite zdrentuite, deseori ii pune urmatoarea intrebare: “Cum reactionau parintii atunci cand le spuneai ‘Nu’ cand erai copil?” Si, invariabil, raspunsul este: “Oh, nu as fi indraznit sa le spun ‘Nu’ parintilor.”
Asa ca, in acea dimineata, tatal trebuia sa ia o decizie. Ii inabuse mica rebeliune? Ridica vocea? Ii cere sa imparta? Ameninta cu ceva? Ameninta cu orice? Sau respira adanc si isi aduce aminte de motivul pentru care uneori este bine sa spui “da” cand ti se raspunde “nu”:
In cadrul familiei inveti prima oara ca poti spune “Nu” intr-un mediu plin de incurajare si suport. Daca nici in familie nu invatam acest lucru, nu il vom invata nicaieri. Cand copiii nostri nu ne pot spune “Nu”, nu vor putea spune nimanui.
Cand fiul tau primeste droguri sau fiicei tale i se ofera o aventura pe bancheta din spate, iti doresti ca ei sa fi experimentat suficient de mult cum sa spuna "NU". Pentru ca, intr-o buna zi, va fi vorba de ceva mai mult decat niste figurine de Lego si, pana atunci, e bine sa fie constienti ca propria lor valoare nu este pusa in pericol nicio secunda daca nu le fac altora pe plac.
Vrei sa stie ca vocile lor conteaza.
Vrei sa stie ca ei sunt autorii proprii lor povesti.
Ca trebuie sa invete sa-si marcheze limitele in mod constructiv si nu agresiv? Da. Ca trebuie sa invete sa faca compromisuri? Sigur. Ca trebuie sa invete sa-si aleaga cu intelepciune momentele in care trebuie sa fie ascultatori? Bineinteles.
Dar toate acestea incep cu un “Nu.”
Pentru ca adevarul este ca nu poti spune cu adevarat “Da” pana nu inveti sa spui “Nu.” Trebuie sa stim ca avem libertatea de a alege in viata. Libertatea de a spune “Nu” este inceputul abilitatii de a spune “Da.” Noua insine. Vietii. Dragostei.
Asa ca, in acea dimineata, tatal a cedat. In unele zile parintele invinge. Si asa si trebuie. Uneori copii au nevoie ca parintii sa nu cedeze. Dar in acea zi tatal a cedat, pentru ca s-a gandit ca daca cineva are o privire disperata de parca doar ce i-ar fi murit catelusul, are ceva de spus.
Si ce avea de spus incapatanatul baietel?
“Tata, sunt ale mele si eu decid daca se joaca cu ele.” Si alege cateva dintre figurine pe care le ia in mana pentru a se intoarce catre sora lui.
Un copil care isi asuma dreptul de a darui si de a imparti. Un “Nu” care ne reaminteste ca e foarte bine sa intrebam inainte. Un “Nu” care ne invata ca inima baietelului este tanara, nelinistita si nesigura, dar si plina de caldura. Un “Nu” care sta la baza unui autentic “Da.”
Pentru ca, in final, nu putem spune cu adevarat “Da” sinelui nostru si limbajului dragostei, pana nu ni se da voie sa spunem “Nu” vocilor din jurul nostru.
Un motiv in plus sa spui “Da” cu multa bucurie atunci cand ti se raspunde cu “Nu.”
Sursa utilizata:
http://drkellyflanagan.com/2013/11/06/the-reason-every-kid-should-talk-back-to-their-parents/ - sa spui nu
