Imbracat in hainele sale simple si modeste, de fiecare zi, un mullah s-a dus la petrecerea oferita de un cetatean de vaza foarte respectat. In jurul sau straluceau cele mai frumoase haine de matase si catifea. Ceilalti oaspeti se uitau cu dispret la hainele sale ponosite; s-au facut ca nu-l cunosc, nu l-au bagat in seama si l-au indepartat de la nemaipomenitele mancaruri. Mullahul s-a dus val-vartej acasa, s-a imbracat in cel mai bun caftan si s-a intors la petrecere aratand mai nobil decat cel mai nobil dintre califi. Oh! ce valva au facut simandicosii in jurul lui.
Fiecare a incercat sa intre in conversatie cu el sau cel putin sa apuce o frantura sau doua din spusele sale intelepte. Era ca si cum bucatele ar fi fost special pregatite pentru el. Din toate partile, oamenii ii ofereau cele mai gustoase mancaruri. Dar in loc sa le manance, mullahul le indesa in manecile largi ale caftanului sau. Uimiti, oamenii l-au asaltat cu intrebari: "Oh, domnule, ce faci ? De ce nu mananci ce-ti oferim?".
Mullahul le-a raspuns calm, continuand sa-si umple caftanul: "Eu sunt un om sincer si daca e sa fim sinceri, ospitalitatea pe care mi-o aratati nu este pentru mine ci pentru caftanul meu. Si atunci el trebuie sa primeasca ceea ce este indreptatit ".
Sursa: The Hungry Caftan, in: Nossrat Peseschkian (1986), Oriental Stories as Tools in Psychotherapy, Merchant and the Parrot, Springer-Verlag, Berlin, p. 80 (traducere: Maria Diaconescu)