Abandonul se naște în … parc

Poate vă sună cunoscut. Le auzim la tot pasul în parcuri, magazine, locuri de joacă. De obicei copilul vrea să se mai joace, iar adultul – mama, bunica, bona, etc.- vrea să plece. Deși par inofensive astfel de replici, nici nu vă puteți închipui ce urmări pot avea asupra adultului de mai târziu. Amenințările cu abandonul la adresa unui copil, folosite ca mijloc de control, sunt terifiante și pot sădi semințele unei anxietăți de separare pe care copilul o va duce cu el ca o povară. Iar emoția care îl cuprinde pe copil este Furia, și se naște ca un răspuns la acest mijloc de control al adultului. Această furie crește în el, uneori o exprima pe loc, alteori nu, insa va afecta relația cu părintele, iar la adolescență se poate manifesta în diverse forme, de la refuzul de a face lucruri împreună cu familia, până la adoptarea unor comportamente distructive și periculoase pentru adolescent. Sau poate fi asociată cu alegeri nepotrivite în relațiile afective, sentimentul de abandon fiind activat atunci când partenerul pleacă din relație. Și se va agăța cu încăpățânare de acest partener, desi in mod rational stie ca nu e cel potrivit, așa cum se agață acum în parc de piciorul mamei și o imploră să mai stea la joacă.

Cercetările din domeniul teroriei atașamentului susținute de psihiatrul si psihologul John Bowlby aduc la cunoștința noastră idei foarte bune legate de atașament și rolul acestuia în dezvoltarea personalității. Una dintre aceste idei rezultate din cercetări făcute în acea vreme spune că “amenințările repetate cu abandonul sunt la fel de patogene că și separările reale, și poate chiar mai mult decât atât”. (Bowlby, 1973). Ce înseamnă asta? Înseamnă că pericolul pe care copilul îl percepe este atât de puternic, că nu contează dacă intenția celui care amenință cu abandonul este reală sau nu: copilul va simți la fel de puternic frică fie că I se spune în glumă, fie că există pericolul real al abandonării lui de către părintele, figură de atașament.

Am auzit părinți spunând că acest model l-au învățat acasă, în copilăria lor, și uite că au ajuns oameni “în toată firea”. Dar nu prea făceau legătura cu tipul de relații afective pe care le dezvoltau mai târziu, unii dintre ei fiind surprinși de câte pot accepta din partea partenerului de cuplu, doar ca să nu îl piardă”. Care e legătură pe care o facem între câteva cuvinte spuse de un părinte grăbit și relațiile pe care copilul acesta le va dezvolta ca adult, mai târziu? Păi, să ne gândim așa:

Creșterea copilului în frică, chiar dacă este ceea ce ai trăit și tu în copilărie, nu este o scuză pentru a perpetuă un model de frică și control asupra propriului copil.

Copilul, cu cât este mai mic, cu atât are mai multă nevoie de îngrijirea adultului. Nevoile lui de baza – hrană, securitate, adăpost, dragoste, sunt asigurate de către părinte. El depinde de adult pentru a supraviețui în primii ani de viață. Iar pe măsură ce crește, învață limitele și modelele de relaționare.  Independența, capacitatea de a distinge între o amenințare reală și una spusă în glumă vin mult mai târziu. El va învăța de la părinte că așa se poate obține ceva, un comportament, amenințând cu plecarea.  Acesta va fi modelul, tiparul pe care îl învață de la persoană care ar trebui să îi asigure siguranță, fie că e părinte, bunic, bonă. Fiecare tipar tinde să se mențină, fie că e vorba de un tipar de siguranță sau un tipar de nesiguranță. Pe măsură ce crește copilul, tiparul devine o caracteristică a copilului, iar el va internaliza modelul și va tinde să-l impună asupra unor relații viitoare . (cum ar fi relația cu un professor, cu un terapeut, cu un partener de cuplu).

Părinți, v-am speriat suficient încât să vă gândiți de două ori înainte de a mai spune copilului “te las aici și plec?” Acest traseu al groazei pe care l-am descris mai sus este posibil să fie dezvoltat sau nu de către copilul tău. Sunt multe de analizat înainte de a concluziona despre asta, însă te invit să te gândești tu singur la următorul aspect: are sens să îi amenințăm cu abandonul, ca să fim noi în control? De ce nu am  aborda o metodă mai blândă, în care să îl anunțăm pe copil și să îl pregătim că urmează să plecăm, și să îi arătăm că suntem flexibili atunci când copilul vrea să mai stea, învățându-l și pe el această practică ce îl va ajuta să se adapteze mai ușor situațiilor din viață lui? Flexibilitatea e un instrument prețios pentru mulți oameni, care aduce înțelegere în relații și detașare emoțională în situații potențial stresante.  Iubirea, dragostea, răbdarea și înțelegerea au avut întotdeauna rezultate mai bune decât controlul, frica, amenințările. Iar dacă îți mai spui o dată “eu așa am crescut și nu am murit din asta”, te invit să te dai un pas în spate și să faci o analiză proprie a tiparelor tale de relaționare și să vezi cât ești de mulțumit. Iar dacă nu ești mulțumit, nu te speria și nu da vina pe părinții tăi, pe educația și timpurile pe care le-ai trăit ci gândește-te la o schimbare care să dea sens viatii tale, de aici inainte. Poți schimba ceva în modul tău de a da sens vieții tale și a celor apropiați ție. În încheiere te invit să te gândești la cele de mai jos, cateva cuvinte care au rămas cu mine de la o formare în terapia de familie, de la un specialist în această abordare terpeutica:  

“Copilul = copacul, părintele = vremea. Niciodată copacul nu a va influența vremea, întotdeauna vremea influențează copacul.“

Citește și Jocul și joaca – cheia unei copilării fericite

Dacă ai nevoie de mine, tu sau cineva apropiat ție, mă găsești aici.

Articol scris de Florina Haritonov - membru al comunității VVV

Psihoterapeut, psiholog atestat de Colegiul Psihologilor din România, cu formare în terapia Cognitiv Comportamentală și formări complementare in Terapia Sistemică Cuplu-Familie-Copil, Florina Haritonov este pasionată și dedicată unui stil de viața sănătos, în care sănătatea fizică și cea emoțională se împletesc.