M-am bucurat să pot colinda de această dată întreaga insulă și să revin cu niște premiere în bocceluță. Au fost multe dintre ele surprize. Însă așa îi pică drumeţului cel mai bine, poate, lucrurile. Când nu se așteaptă.
La Cyprus Railway Museum ni s-au înmânat biletele gratuite cu mândrie. Ce-i drept, fusese faină vizita, dar atracția principală, după priveliștea nebună de pe terasa de la etaj, o reprezentaseră rodiile din grădină. „Or fi coapte?” „Nu mai știi? Anul trecut, în octombrie, în Croația, erau. Iar aici este mai cald.” L-am întrebat pe același domn care ne înmânase biletele de rodii. Ne-a spus ceva în greacă și a revenit cu un foarfece. Și ne-a tăiat, dragul de el, două rodii. Și mie trandafiri, așa, de drag. De pus într-o ramă de suflet gestul!
A doua zi, am ajuns la un restaurant colorat, pe o coamă de deal, în cea mai verde parte din Cipru întâlnită în această călătorie. Era o localitate acolo pe nume Yeşiltepe sau „Dealul verde”. Inspirat! Imediat ce ne-am așezat la masă, în grădina ofertantă, a picat lângă noi un fruct al pasiunii. A venit cu noi acasă – am cerut voie –. Un altul însă a apărut imediat și în farfurie, peste o Pavlova delicioasă de casă.
Nu am cules niciodată lămâi. Da, toate sunt mai mici în Cipru (deh, lipsa apei!), dar sunt foarte aromate. Proprietarul casei de la țară în care ne găseam ne dăduse mână liberă: „Orice fructe mai găsiți le puteți culege”. Zis și făcut. A picat bine limonada.
Într-o parte a Ciprului ce-aduce mai mult a Africa, Peninsula Karpaz, din nord-est, am avut uimirea de a lua două mic-dejunuri și o cină sub mărețul copac de piper. E o raritate, pare-se, din spusele gazdelor noastre, de piper roșu, însă este umbros și maiestuos.
Îmi dorisem să văd țestoase de când mă apucasem de scufundări și snorkelling. Unii (din grupul nostru de doi) văzuseră prin Sri Lanka, mititica de mine – nu. Nu departe de țărm și de plaja Konnos, am avut parte de un spectacol al țestoaselor, așa, că să nu rămân cu vrutul. Nu îl voi uita niciodată. Lumea în care trăim este minunată!
După trei încercări nereușite (data începerii fusese mutată de tot atâtea ori), ajungeam la Festivalul Roşcovelor din Tatlısu. Nu puteam zăbovi, având avionul spre țară foarte devreme. Pe de altă parte, nici miniștrii nu ajunseseră și nimeni nu se putea atinge de protocol.
Asta până când o doamnă care vorbea un pic engleza a explicat situația noastră și am fost primii care au gustat din fiertura tradițională de roșcove ce se bea răcită. Știați că, într-o perioadă, roşcovelor li se spunea „aur negru” în această parte a lumii? Dacă ne gândim numai la întrebuinţările pudrei de roşcove, înţelegem de ce.
Şi-am mai înţeles ceva dintotdeauna parcă.
Pentru mine, lucrurile mici sunt cele mari. Nu încetez să spun că ce trăim este ce purtăm cu noi mai departe.
Experiențele contează.
***
Articol scris de Olivia-Petra Coman - traduce şi scrie de pe drum în ultima perioadă, însă baza îi este tot în Braşov. Iubeşte sporturile acvatice, animalele zărite în libertate şi locurile încărcate de istorie.
A dezvoltat o pasiune pentru Balcani, Asia Centrală şi America de Sud, mai ales prin întâlnirile-minune care au legat-o de oamenii întâlniţi pe-acolo.
O poţi găsi aici—
Blog | Instagram | Twitter | Facebook | YouTube
