Singurul supravietuitor al unui naufragiu ajunge pe o mica insula pustie. Se roaga cu ardoare la Dumnezeu sa-l salveze si zilnic scruteaza orizontul in speranta ca va fi salvat, insa nimic nu se vede.
Epuizat, reuseste in cele din urma sa-si incropeasca o coliba mica din lemnul adus la mal pentru a se apara de frig si vant si pentru a-si depozita putinele lucruri pe care le avea in posesie.
Intr-o buna zi, dupa ce plecase in cautare de hrana, la intoarcere isi gaseste coliba cuprinsa de flacari, cu fumul inaltandu-se pana la cer. Totul pierise. Coplesit de disperare si mânie incepe sa strige:
"Of, Doamne, cum ai putut sa-mi faci una ca asta!"
A doua zi de dimineata, insa, a fost trezit de zgomotul unui vas care se apropia de insula. Venisera sa-l salveze. "De unde ati stiut ca sunt aici?" ii intreaba omul plin de uimire pe salvatorii sai. "Am vazut semnalele de fum," i-au raspuns ei.
Este usor sa te lasi descurajat cand lucrurile nu merg bine. Insa nu trebuie sa ne pierdem speranta chiar si in momentele de disperare si suferinta.
Asa ca nu uita, cand "coliba" iti arde pana la temelie, nu dispera - poate fi acel semnal care anunta salvarea.
Eu cred ca, ce nu trebuie sa ne pierdem niciodata este credinta si nu speranta. Atunci cand crezi cu tarie in ceva acel ceva devine realitate. Daca doar speri lasi loc la indoiala, pentru ca nu esti sigur ca se va implini ceea ce vrei. Si mai mult decat atat, in spatele cuvintelor sta o forta la nivel cuantic care ne duce sa traim ceea ce rostim. Cand spui "sper" pleci la drum cu "frana de mana trasa", iar aceasta nesiguranta te face sa stai pe loc si sa nu inaintezi. Este un cuvant blocant deoarece te opreste in registrul fluxului neimplinirii. Speranta este un cuvant victima, care nu este pentru viitor, ci este din trecut. "Crede si nu cerceta...", adica sa credem ca vom avea ce vrem si sa nu cercetam cum vom avea acel ceva.