De ce mint sau fura copiii?

Multi parinti sunt preocupati de intrebarea: De ce mint copiii? Acest subiect este strans legat de alte teme, precum morala si constiinta, si de alte valori. Pentru toti parintii, este important sa-si educe copiii astfel incat sa fie cinstiti si de incredere. Cand parintii simt ca acest lucru nu le reuseste, apare adeseori o frustrare puternica.

Cei mai multi se intreaba: „Unde am gresit?” Experintele ne arata ca in familiie unde se pune un mare accent pe morala, se reactioneaza cu mare sensibilitate la comportamente imorale. Aici, se acorda mai mare atentie comportamentului incorect al copiilor si cele mai mici deviatii or greseli sunt cenzurare, analizate si de cele mai multe ori pedepsite.

In astfel de familii, exista mai multa presiune si mai multa frica, ceea ce duce si la mai multa minciuna. Ce putem face? Cel mai important lucru este sa dezamorsam subiectul minciunilor cat putem de mult. Acest lucru inseamna sa nu reactionam instantaneu cu judecati de valoare in cazul unei miciuni si in mod  moralizator. Parintii care ei insisi sufera de pe urma unei puternice  presiuni de ordin moral isi suspecteaza copiii adeseori ca mint chiar daca nu este vorba de o minciuna.

Ei interpreteaza unele lucruri ca fiind minciuni chiar daca acestea nu au fost spuse sau facute intentionat. Abordand atat de des tema miciunii, ei pur si simplu imping copilul spre miciuna deoarece prin intermediul controlului permanent isi provoaca copilul  sa spuna neadevarul.

Copilul observa ca atrage mai mult atentia atunci cand minte. Cea mai buna premisa pentru a educa un copil sa devina micinos, chiar daca intentia a fost cu totul alta, este tinuta interioara a parintelui de genul: „Copilul meu nu are voie sa minte”, sau gandita si mai pozitiv: „Copilul meu trebuie sa fie cinstit si drept”. Ambele enunturi provoaca foarte multa presiune. Daca parintii nu sunt atat de fixati asupra adevarului ci au incredere de la sine intelesa in copiii lor, ca vor spune adevarul, copilul nici nu ar ajunge la ideea de a minti.

Pentru parinti,  acest lucru inseamna sa nu fie suspiciosi, sa nu controleze si sa nu emita judecati de valoare. Acelasi lucru este valabil si in cazul normelor si valorilor pe care vrem sa le transmitem prin presiune cum ar fi: politetea, amabilitatea, curatenia, punctualitatea, increderea, ordinea, harnicia, a fi de nadejde, a fi saritor.

Desigur, nu inseamna ca aceste valori etice si morale nu sunt importante in educatie ci mai degraba este vorba de felul si modalitatea cum sunt transmise. Este cert ca presiunea nu reprezinta metoda potrivita pentru a transmite astfel de lucruri. Metoda pe care o alegem pentru a ne atinge telurile ia nastere drept consecinta a felului cum noi gandim despre asta.

Daca copilul percepe ca pozitia noastra interioara este de la sine inteleasa  si aceea ca el  sa nu minta deoarece acest lucru face parte dintr-un mod placut de convietuire, in acest caz vom cladi o relatia pe incredere. El simte increderea pe care i-o aratam si se arata demn de ea. 

Parintii care au o pozitie interioara severa de genul: „Copilul meu trebuie sa fie cinstit”, aleg adeseori controlul, severitatea, puterea si comportamentul autoritar ca metode de educatie. Daca diferite reguli si  fapte sunt in mod repetat discutate, ii aratam copilului ca acestea sunt greu de respectat si ca au nevoie de multa atentie.

Daca insa, plecam de la prezumtia ca aceste lucruri sunt de la sine intelese, ii transmitem  copilului sentimentul de incredere si ii aratam ca este simplu sa fie aplicate. O astfel de conceptie pleca de la ideea de a crede intr-o constiinta naturala aceea ca omul, nu s-a nascut  mincinos sau infractor.

Trei metode prin care ne determinam copiii sa minta

Merita sa meditam daca multe dintre minciuni sunt intr-adevar minciuni. Daca privim cu atentie vom recunoaste motivatia pe baza careia copilul a facut astfel de enunturi. Daca privim cu si mai mult atentie, vom recunoaste poate cum ne determinam copilul sa minta.

1)   „minciuni” sau fantezii copilaresti?

Atunci cand evaluam o minciuna, un aspect important este sa verificam daca ea nu provine de la prea multa fantezie a copiilor. Adeseori adultii, nu le inteleg fanteziile copilaresti, li se par exagerate. Atunci cand copiii povestesc anumite lucruri foarte amanuntit, ei le simt atat de intensiv. Ceea ce ne pare o minciuna, este realitatea copilului. Daca aflam ca situatia relatata a fost diferita, mult mai putin dramatica si poate nici nu a avut loc, vom crede ca acesta a mintit, a exagerat sau a facut pe grozavul in mod nenecesar. In acest caz, ii vom spune copilului: ”E o prostie, nici macar nu e adevarat!”.

Exact aceasta este problema, deoarece adeseori copilul a trait exact lucrul pe care l-a relatat.  Cine se astepta de la un copil, la relatari faptice si obiective in ciuda faptului ca el traieste intr-o lume atat de accentuata si  plina de sentimente, isi va educa copilul sa devina un mincinos. Deoarece in acest mod ii cerem copilului sa nu povesteasca ceea ce a trait el drept realitate ci ceea ce ceilalti doresc sa auda.

Adeseori parintii care pun mare accent pe adevar si corectitudine reactioneaza consternati atunci cand copiii lor dramatizeaza spontan o intamplare si o povestesc cu multa emotie. Daca se emit judecati de valoare, una dintre consecintele imediate este ca cei mici n-o sa-si mai impartasesca trairile in acest mod pentru ca le va fi frica de ce spun adultii.

Din frica de a spune ceva gresit, de a se rade de ei, de a primi un zambet condescendent sau chiar de a fi pedepsiti, multi copii nu mai povestesc anumite lucruri sau doar acele lucruri pe care parintii doresc sa le auda.

Aici si asa, incepe minciuna! Observam deci, ca o cerinta de corectitudine, neadaptata stadiului  de dezvoltare a copilului  poate avea drept rezultat, opusul la ceea ce se intentioneaza. Cu timpul, copilul dezvolta urmatoarea imagine de sine: „Daca spun ceva, este de cele mai multe ori  luat drept minciuna”. Parintii, i-au transmis copilului ca este un mincinos.

Copilul trebuie  sa minta tot mai des  si din obligatia de a confirma aceasta imagine. Si din acest motiv, mai tarziu in viata, va fi nevoit sa recurga la minciuni ”adevarate”.

2)   „Minciuni” sau cautarea atentiei cu orice pret la cei din jur

In multe cazuri atmosfera familiala este de asa natura incat doar relatarile extrem de interesante atrag asupra lor atentia si interesul celorlati membrii ai familiei. Intr-o astfel de familie, copilul invata, ca are ascultatori si primeste recunoastere doar atunci cand relateaza lucrurile complet exagerate si deformate. Neadevarurile pot fi inventate pentru a castiga atentia adultilor si asta pentru ca acesti adulti, au semnalizat ca nu exista timp sau interes pentru  comunicarile „normale”. 

Astfel au obligat copilul sa minta deoarece in caz contrar ii e teama ca va fi  neglijat sau nu va fi luat in seama.  Acest exemplu arata clar, cum motivul pentru un anume comportament, (aici mintitul)  poate fi inteles observand ce declanseaza in ceilalti pentru ca orice comportament, indiferent daca este corect sau gresit,  are un tel si indeplineste o anumita motivatie. Atunci cand copilul relateaza lucruri senzationale, el declanseaza in parintii sai, interes si atentie.